Povestea muncitorului

Recunosc. Sunt plină de prejudecăţi. Pun etichete pe oameni. Ştiu că e greşit pentru că mi s-a întâmplat şi mie să fiu „catalogată”, ca şi cum aş fi fost un exponat. Şi totodată, ştiu că majoritatea tipologiilor în care îi încadrăm pe cei din jurul nostru este, de cele mai multe ori, greşită. Dar să zicem că e în natura umană să ne formăm o anumită impresie despre cei din jurul nostru, cel mai probabil din dorinţa de superioritate. Ne dorim să fim mai presus decât cei din jurul nostru.

De exemplu, muncitorul la reţeaua de apă din spatele blocului meu. Impresia mea: un bărbat care n-a reuşit în viaţă decât prin forţa braţelor. E cel care fluieră când vede o femeie trecând pe lângă el. Nu are standarde de viaţă ridicate. Nu-şi doreşte şi nu vede dincolo de existenţa proprie. Gândeşte pe termen scurt. Nu are ambiţii. Are un limbaj defectuos ce trădează lipsa de valori. Bea bere şi scuipă seminţe pe jos. Eticheta mea: „cocalarul de serviciu”.

Acum câteva minute, am fost martora unei conversaţii telefonice a acestui individ cu cei de la call – centerul Cosmote (e geamul deschis, stau la parter, iar oamenii stau sub geamul meu aşa că mi-e greu să nu-i aud).  De la primele cuvinte am fost sigură că, inevitabil, voi auzi o ploaie de înjurături şi că, cel mai probabil, pe respectiv îl supărase factura prea mare.

Am ascultat o conversaţie exemplară între reclamant şi reclamat. Omul avea dreptate. Cei de la Cosmote îi făcuseră o abrambureală îngrozitoare cu factura şi acum îl puneau pe el să plătească. N-am reţinut detaliile, pentru că nu erau obiectul interesului meu. Şi nu era o sumă mare, era vorba de aproximativ 60 de lei.  Din câte am înţeles, omul trebuia să plătească o factură în avans, să i se schimbe abonamentul, deci să facă multe drumuri în plus ca cei de la Cosmote să respecte contractul pe care el nu l-a încălcat nicio clipă.

A folosit un ton calm, respectuos (de partea cealaltă a conversaţiei era o domnişoară), ba mai mult decât atât şi-a cerut scuze în eventualitatea în care ar fi putut-o deranja pe domnişoară. Şi nu era nicio urmă de ironie în vocea lui. De altfel, ea pentru asta e plătită.

Ca să fac o paranteză, această atitudine îmi aminteşte de supremaţia şoferilor de rată de acum 20 şi ceva de ani, care tratau călătorul plătitor cu o superioritate fantastică. Călătorul trebuia să se simtă privilegiat că şoferul a oprit în staţie sau că a prins un loc în picioare.

În urma conversaţiei care îl condamna pe muncitorul la reţeaua de apă la mult timp pierdut şi drumuri inutile, a urmat o alta. Foarte scurtă. Omul şi-a sunat soţia şi a întrebat-o dacă mai au vreun ban. Din restul conversaţiei, am înţeles că nu. Acum, nu cred că-şi permite bere şi seminţe. Nici nu cred că are puterea de a observa dacă trece vreo femeie pe lângă el.

About Maria

Meu amor, meu amor, meu corpo em movimente minha voz a procura do seu proprio lamento.

Posted on July 1, 2010, in Grămada cere vârf and tagged , . Bookmark the permalink. 1 Comment.

  1. Acest domn printre domni era mai mult ca sigur inginerul care supraveghea lucrarea😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: