M-am născut o viață mai târziu…

Citesc o carte, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, de Ioana Pârvulescu, și îmi confirmă din ce în ce mai mult lucrul ăsta. Viața de zi cu zi nu s-a schimbat prea mult, aproape deloc. Dar am pierdut, undeva pe drum, zvâcul ăla care făcea din București Micul Paris. Și nu e vorba de stilul de arhitectură, de politică, de lipsa locurilor de muncă, ci de oameni. Raporturile dintre oameni. Faptul că-și scoteau pălăria când se întâlneau pe stradă, la plimbare. Că sărutau mâinile doamnelor, iar cuvântul „tu” avea nevoie de ani de zile de “dumneavoastră” înainte de a se strecura în dialoguri.

“Frumusețea și urâțenia, binele și răul sunt ascunse de respirația egală a orașului, noapte de noapte. Doar în somn Bucureștiul se liniștește deplin. Ziua se agită, se zbate și-și face o mie de griji. Interbelicii sunt primii nemulțumiți de lumea în care trăiesc. Așa cum își ponegresc capitala, așa cum bodogănesc împotriva primăriei, a impozitelor, totdeauna prea mari, a oamenilor de afaceri, fiecare în parte periculos și malonest, a guvernului incapabil, a necazurilor administrative și a salariilor mici, tot la fel își blestemă zilele și se plâng de propria viață, plină de spaime, în care vinul e acru și relele te ajung din urmă. Cu toate acestea, oamenii se bucură de clipă și trăiesc cu o intensitate inimaginabilă până la ei. Sunt conștienți că răul există – au trecut printr-un mare război și presimt că nu e ultimul din viața lor – și tocmai de aceea își gustă ziua, sunt epicureici.”

Și ce s-a schimbat? Că recunosc problemele societății bucureștene a anului 2010 în aproape tot ce scrie în cartea asta. Avem nevoie de vreun pericol iminent, de proporții, cum ar fi un război, ca să trăim atât cât am putea să o facem? Că și ei aveau aceleași griji ca și noi. Am pierdut bunul simț și respectul față de cel de lângă noi. Oamenii nici măcar nu-și mai zâmbesc pe stradă, darămite să se oprească să schimbe două vorbe. Și dacă cineva necunoscut deschide o discuție în autobuz, ni se pare ciudat și avem tendința de a coborî mai repede, invocând lipsa de apetit pentru subiect sau atâtea alte lucruri mai importante la care trebuie să ne gândim.

Concluzia este, cred, că aș vrea să trăiesc într-o lume în care oamenii sunt zâmbitori și care prețuiesc un zâmbet la adevărata lui valoare, să merg la Capșa să discut cu scriitorii (chiar dacă femeile cuminți ocoleau localul), să frecventez magazinul de delicatese Dragomir Niculescu, să schimb amabilități în Cișmigiu și multe altele. M-am întrebat dacă sunt localuri din ziua de azi care să mă atragă la fel de mult. Nu sunt.

Deși mi-ar plăcea să trăiesc în trecut, am ajuns să trăiesc în și pentru viitor, pe termen mediu și lung. Pentru că fiecare pas pe care îl fac, fiecare decizie pe care o iau este influențată de posibilele sale efecte.

About Maria

Meu amor, meu amor, meu corpo em movimente minha voz a procura do seu proprio lamento.

Posted on May 28, 2010, in Grămada cere vârf and tagged , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: